din spitalele timişorene, la a nu ştiu câta internare în urma unor afecţiuni cronice şi aparent incurabile. Am scris despre asta cândva pe site-ul şi în coloanele ultimului ziar la care am lucrat. Nu am reuşit atunci să-mi ţin promisiunea implicită din pricini obiective, din lipsă de timp şi inspiraţie, dar şi din alte motive pe care nu e cazul să le explic aici.A fost nevoie însă ca un coleg şi amic, jurnalist la săptămânul la care am lucrat în
anii din urmă, să zboare cu elicopterul Poliţiei de Frontieră peste Banat, într-o frumoasă zi de vară a anului 2007, ca să realizez că, într-un fel, blogul tatălui meu şi al satului Ferendia se scria, se concepea deja. Ca un puzzle ale cărui piese le desenează Marele Creator Neştiut iar mie nu-mi revine decât misiunea de a le potrivi undeva, cândva, pe un suport virtual. Imaginile surprinse din aparatul de zbor, cu turla bisericii şi munţii, dealurile Vârşeţului pe fundal, cu Drumul Mare şi locurile de joacă ale copilăriei, cu sălciile şi Vâna luncii pe care o colindam când eram mic şi sălbatic, reprezentau parcă viziunea unui ochi 
atotcuprinzător, metafizic, care privea anume pentru mine lumea-mi originară. Aşa că le-am luat, le-am prelucrat şi le-am postat aici, la vedere, ca oglindire a propriului suflet rural.Fotografiile luate din zborul elicopterului m-au fascinat cu atât mai mult cu cât ele reprezintă pentru mine obiectivarea unui imbold pe care încă n-am reuşit să-l materializez, şi trebui să mărturisesc asta cu o anume sfială, ca pe o virginitate ascunsă. De mic vroiam să zbor şi n-am găsit altă soluţie decât aceea de a crea în gând un deltaplan cu care să mă lansez în aer de pe Boază, dealul de la marginea satului, deasupra Văii lu Unguri şi a altor locuri de acasă. Aşa, să plutesc măcar vreo câţiva metri deasupra caselor, a ruinelor conacului Wrana, a plopilor şi pipirigilor, a microuniversului copilăriei. Vroiam să-l fac dreptunghiular, deltaplanul, maşinăria de zbor vreau să spun, folosind lemn uşor de tei şi nailoanele sacilor în care tata obişnuia să strângă prunele. N-am reuşit să-l construiesc niciodată şi cu atât
mai puţin să zbor fizic deasupra lucrurilor, totul n-a fost decât o pictură naivă în imaginaţia unui copil de la ţară. Însă am făcut-o în vis, transferând acolo un bricolaj imposibil, unealta plutirii pe cerul Ferendiei. Nici un drog şi nici un Boeing nu-mi vor putea oferi vreodată priveliştile acelea extatice, familiare, pe care reuşeam să le văd în vis, după un şfung înălţător, care-mi muta trupul în aer. O făceam repetitiv, noapte de noapte, an de an, de parcă descoperisem o iarbă a fiarelor ori mai degrabă a aripilor. Şi dacă mă gândesc că, 
deşi geniale în desenul lor ancestral, construcţiile lui da Vinci n-au zburat niciodată, îmi dau seama că micile mele escapade onirice prin văzduhul unui sat pierdut în pusta bănăţeană au fost mai aievea decât orice invenţie a omenirii. Poate fiindcă erau un dar, unul divin, venit din partea Celui căruia Mama mă învăţase să mă rog aşa: Pestezitum-aipăzitDoamnetum-aiocrotitPestenoaptebraţultăuFieDoamnescutulmeuAmin.Mda, copilăria mi-a fost propriul timp mitic. Cu anii însă, darul zborului mi-a fost luat încetul cu încetul, şfungul oniric nu mai reuşea să mă înalţe în aerul existenţei, trupul fizic a devenit prea greu iar sufletul prea îngreunat de trecere pentru a mai levita deasupra locurilor, fiinţelor şi obiectelor dragi. Poate
de aceea fotografiile colegului jurnalist, privirea digitală care a surprins acuarela ferendeană, Atlantida mea de pustă, au declanşat şi un declic care a dus la crearea blogului de faţă. După cum au făcut-o şi memoriile tatălui meu, scrise cu pixul pe nenumărate caiete dictando ori cu pătrăţele, de-a lungul ultimilor 15 ani.Postările care urmează vor fi un mixaj de fotografii, de gânduri proprii, de amintiri ale părintelui meu de pe planeta Ferendia. Scriindu-le, onorez şi rugăminţile unor, puţini, cititori care m-au încurajat să o fac şi la ale căror comentarii nu am avut nici curajul şi nici răgazul să răspund până azi. O fac de acum, pentru ei, pentru mine, pentru Ferendia. Şi pentru acele câteva fiinţe adevărate din viaţa mea pentru care merită să scriu, să mărturisesc şi să sufăr în curgerea cuvintelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu